pubovore

adalso

5USATv live

netvisiteurs

Matomy Seo

CPX24

sâmbătă, 21 iunie 2008

Unde comunicare nu e, nimic nu e... Se mai salveaza o relatie in cel de-al 12 lea ceas?

PETRUŢA IONESCU


Cameleonii au şi ei o zi...

Piesă de teatru în 4 acte

“Prolog”


Simplu. Sau nu. Ideea de cuplu, cu ”muţenia” lui drăgălaşă cu tot. O familie ca oricare. Sau nu. Are iubire. Are. Dar… Vă sună cunoscut? Vă grăbiţi să vă bucuraţi ca pentru…”răul altuia”, nu-i aşa? Bine-ar fi, dacă vă dă mâna. Dacă nu, înseamnă că acolo e iubire şi interes pentru viaţă. Cea de dincolo de cotidian. Cea care, fericita, poate rezona cu noi , cu voi - muritorii care contemplă totul, doar, doar i-o binecuvânta cineva cu uitare.
Ciudat. Aş jura că asta şi-au dorit şi personajele, cu “muţenia” lor drăgălaşă cu tot, pânâ ce au dat ochii cu dumneavoastră, cu mirajul irepetabil al scenei - cu lumea ei vie, mai vie decât cei care respiră… Uneori.



Autoarea

Bucureşti, 3 aprilie 2005


















ACTUL 1

Decorul prezintă câteva obiecte de mobilier în stil clasic, alcătuind, fiecare aşezate în colţul său, un living putrernic luminat. În scenă, atunci când se ridică cortina, avem un singur personaj. Personajul feminin principal. Se numeşte Eva şi e o femeie puternică. Numele de familie nu contează; Cel puţin deocamandată.
Eva, îmbrăcată în ţinută elegantă de seară, dar nu ceva ostentativ pentru că nu e stilul ei, se uită o clipă pe fereastră deşi ştie că o face doar de nerăbdare, grăbind..timpul doar în gând. A câta oară avea sentimentul ăsta? Nici de data asta n-o să obnserve, n-o să comenteze nimic, nici el, nici Richard, fiul lor. Aranjă câteva obiecte prin “cameră”: suveniruri din călătorii. Nu ale lor; ea şi soţul ei fuseseră plecaţi doar o dată, iar pentru el asta fusese ca un “fapt divers” sau ca o obligaţie de serviciu. Obligaţii de serviciu, suspină ea, asta era ceva la care sufletul soţului rezona. Poate chiar prea bine. Iar despre Richard, inimă de leu, bărbatul de 33 de ani, arătos ca şi tatăl lui, interesat de lumea finanţelor-ca şi bunicul lui dinspre mamă-ce putea să spună, la cât îl iubea? Că ar fi vrut să-l ştie altfel, măcar trei zile pe săptămână. Nu avea dreptate Magda, logodnica lui oficială, când spunea că… Se opri din fredonatul melodiei auzind paşi uşori pe scară. Se postă în faţa ferestrei, astfel încât să fie cu spatele la uşă. Uşa se deschise doar pe jumătate - o descuiase ea cu vreo 1o minute înainte, şi înăuntru se strecură cineva. Ea ştia bine cine era datorită felului
de a închide uşa, trântind-o efectiv în urma lui.
Scena nr.2:
Eva şi soţul ei în decorul “living-ului” descris anterior.

Bărbatul care îşi face apariţia în scenă e îmbrăcat într-un impermeabil de culoarea muştarului pe care-l poartă descheiat, lăsând să se vadă pe dedesubt un costum dintr-un material fin de o croială impecabilă. Intră, trânteşte uşa, mormmăie un “BUNĂ SEARA” de care nici nu se sinchiseşte, şi aruncă servieta din mâna stângă pe măsuţa de lângă uşa pe care tocmai a intrat. Femeia se întoarce către el cu un zâmbet larg dar nu se repede să-l îmbrăţişeze. Are răbdare, ca în fiecare seară, să-l vadă aşezat în fotoliu, cufundat în lectura unui cotidian care-l aştepta cuminte lângă farfuria de supă caldă, aburindă...
_Cum a fost ziua de astăzi, dragule? Îţi mai aduc pâine prăjită?
_Nu, mulţumesc. Deocamdată citesc… Răspunsul a venit tocmai când frumoasa Eva se pregătea să-şi lase uşor braţele în jurul gâtului lui, rezemată de spătarul fotoliului. Gestul a rămas în aer, ca atâtea altele. A câta oară revedea ea, încecând să domolească combustia interioră, ritualul ăsta, simţind că nodul din gât o sufocă iar, dar nu din lipsă de “MagneB6”…?!? Ochii ei au o lucire stranie, însă ea dispare atunci când doamna se aşează la capîtul opus al mesei care vine exact în stânga fotoliului unde se lecturează concentrat. O concentraţie blestemată de 99,99%. Se aşează acolo, foindu-se puţin,urmărindu-i dintr-o poziţie perfectă profilul. Nu că nu l-ar cunoaşte sau nu l-ar iubi, profilul, dar vrea să ştie dacă el chiar citeşte. Siguranţa din ochii ei o făcu să se înciudeze:pe ea,”ea” cea mai ea_, capabilă să-l iubească dincolo de multe, pe ea n-o <> nici pe vremea când Eva mai..voia asta. Acum… Acum soţia vorbea pentru amândoi:
_ A fost Alina pe aici. Se simţea mult mai bine…Venise să ne invite la ea. Am refuzat-o… O frază lineară, pe care o spunea ca să se audă vorbind, deşi ceea ce comunica era perfect adevărat, lăsându-şi mintea să zboare la un gând pe care-l întorsese pe toate feţele, oprindu-se la faţeta care o atrăsese mai mult, cea care arăta într-o oglindă deformatoare, ascunsă încă, după bunul plac al clientului..în sfârşit, că ea, ea…ea se schimbase! Acest “ea” creştea înăuntru femei, de la suflet până în tălpi şi înapoi în creier, ca o ciupercă…
_Ciupercile fac…din ce în ce mai multe victime, îl auzi pe el comentănd de parcă ar vorbi singur. Vreun titlu banal de articol ce tocmai i-a căzut sub ochi. Ce tâmpiţi! Oamenii ăştia nu se mai deşteaptă niciodată. Degeaba a venit noul mileniu.Vorbea cu nasul ascuns după paginile ziarului ca după o pavăză, şi dacă l-ai fi întrebat, n-ar fi ştiut să spună dacă nevastă-sa mai era în acelaşi perimetru sau nu.
_Noul mileniu, dragule, nu schimbă, după cum văd {Era evident că în seara asta vedea!} şi mentalităţile! Astea ne aparţin nouă, nu crezi?

( Înainte de a continua firul poveştii, este important să precizăm un amănunt despre..profilul psihologic al personajelor, mai ales când vine vorba de cuplul “Eva”-“Cristian”; aşa cum se arătă ele unele-altora şi aşa cum ar trebui să le descopere spectatorul: “dialogul” sau mai bine “monologul” are preţul şi importanţa lui, dar… MIMICA, MIŞCĂRILE, în majoritate reţinute, intensitatea privirii sunt toate la un loc cele care vor motiva şi defini fiecare profil în parte,susţinând din plin ideea centrală a piesei pe care spectatorul o poate nega sau susţine, după caz, la finalul finalului: lipsa de comunicare aduce cu sine multe; poate şi ceva bun, tot după caz…)

_Hmm,eu mă duc…să mă întind puţin. Copilul ăla pe unde naiba umblă? Aşa era mereu. Nu ştiai niciodată la care dintre cei doi copii ai lui, ai lor se referă. Fără să aştepte vreun răspuns, luă automat o carte din raftul bibliotecii, mai mormăi ceva, spuse în şoaptă ”Noapte bună”,un “Noapte bună” de două ori mai plictisit ca acum…două seri, asta dacă ne uităm bine la... sprâncenele ridicatele ale soţiei şi la mişcările lente ale balansuarului în care se aşezase cu cinci minute înainte. Fără să remarce nimic, fără să o întrebe ceva, pe ea despre ea şi nu despre restul Universului, şi de fapt..despre mai nimic, avea ea dreptate,…dispăru pe uşa care ducea în dormitor.
Rămasă singură, Eva se ridică energic, ca şi cum pierduse un timp nepreţuit, aruncă o privire în jur, oprindu-se o clipă la farfuria cu supă neatinsă, la platoul de argint, nou, pe care tronau două pahare cu picior lung care aşteptaseră degeaba binecuvântarea licorii galbene şi înspumate, nevrând acum să-i mai spună nici femeii-soţie-mamă, iubită, sau ce-o fi fost, ceva; Îşi puse în fugă mantoul şi se repezi afară fără a uita un lucru esenţial pentru finalul”apoteotic” al actului 1: TRÂNTIREA CU SETE A UŞII pe care ea a deschis-o larg, cât se poate de larg ! Capitol încheiat. Nu-i păsa că o aude, că o ştie plecată. Să-i fie de bine!
Cortina cade.

::::::::::::::::::::

ACTUL 2

Cortina se ridică.Cu încetinitorul.

Se ridică, cum am precizat, şi dă la iveală un decor sumar: un pat mare pe care lumina cade centrat, ca şi cum el ar fi, inert şi desoperit cum aşteptă acolo, aproape insultător, un personaj. POATE că e, dacă vă uitaţi aşa cum ar vrea “el” la culorile ce-l animă, formând …husa ce-l acoperă senzual, cu…roşul ei aprins şi degeaba, aproape degeaba, provocator… La dreapta, lângă piciorul mic şi…metalic, avem un fir lung şi negru, iar la capătul lui, ceva mai cuminte, un telefon cu taste. Cuminte jos pe podea. Şi atât. Mai conta că-l jena nu poziţia lui, ci prea multa cuminţenie din aerul “irespirabil” ce domina <<încăperea-dormitor>>?

Scena 1:
În decorul prezentat intră din dreapta Cristian. Se aşează pe marginea patului conjugal, rămânând câteva secunde aplecat, cu mâna stângă sprijinindu-şi maxilarul, atitudine ce sugerează mai mult oboseala de natură psihică, abandonul şi..lipsa de voinţă de care e perfect conştient, decăt una de natură fizică care e şi ea acolo, prezentă pe obrazul tras şi nebărbierit.
Tocmai se schimbase în camera de baie. Se uită în jos, se măsoară. Priveşte atent costumul care-i vine perfect, semn că Eva, Eva lui, îl cunoştea al naibii de bine. Şi culoarea asta, gri-petrol, deşi nu se privise în oglindă când terminase în grabă cu aranjatul ţinutei, îl prindea. Se cunoştea bine, zicea el, aşa că nu ţinea neapărat să se admire. Se ridică în piciore şi traversă spaţiul cu paşi mari. Pe măsură ce făcea “drumul” acesta de mai multe ori, chipul bărbatului lua diverse “expresii”, semn al gândurilor sale:la început un zâmbet care “se retrase” imediat, de parcă i-ar fi fost ruşine.Apoi o mimică crispată, nemulţumită, ca şi cum pe C. l-ar fi durât ceva, de exemplu spatele. Dar pe el nu-l durea niciodată nimic. Aşa spusese şi medicul lor de familie. Aşa spunea şi mama lui, Alina. Toata viaţa prea ţeapăn-ca să mai şi doară. Spatele.Sau el…El era “ţeapăn”- cum strigase o dată Richard? Când ajunse aici, se opri în faţa peretelui de lângă uşa care comunica cu living-ul, perete care era de fapt un frumos vitraliu. Frumos, vesel, modern.
Constatarea asta îl enervă, şi strânse pumnii apoi le dădu drumul, trecându-şi mâna prin păr...pentru că nu se potrivea cu el. Nu vedea mare lucru. Se îmbrăcase aşa pentru ea, nu pentru el. Se grăbise, la un anumit moment, dar zgomotul acela de uşa trântită cu forţă îl avertizase. Ridică telefonul de jos şi-l aşeză pe pat. Se aplecă, formă o parte din număr apoi renunţă. Se simţea prost, n-avea chef de amabilităţi. Nu puse receptorul în furcă; nu voia. Se aruncă pe pat, rămânând aşa, cu mâinile sub cap, piciorele întinse şi abandonate, cu ochii în “tavan”. Era ceva nou. Îi plăcu, îi plăcu şi începu să râdă. Destul de tare, dar controlat. Un râs controlat de o idee. Asta era, spuneau ochii lui din ce în ce mai senini: el, el din singurătatea asta pe care altădată o iubea, nu ştiuse să se …”abandoneze”! Se mai măsură, din creştet până în tălpi, încă o dată, strâmbându-se a dezgust, cum fac bonlavii,când devin conştienţi de sine, după ce se întorc de la blocul operator… Auzi ţiuitul din receptorul întins la picioarele sale şi se repezi, automat, să-l pună în furcă. DAR NU SUNĂ NIMENI. Îşi dădu seama că timpul nu era de partea lui, dar reveni la …poziţia-atitudine dinainte. Fostul Cristian refuza să regrete ceva ce noul Cristian ar fi regretat …strigând în gura mare, cu satisfacţie, dacă de dincolo, din living, s-ar fi auzit ceva…
Măcar sunet de ţăndări mărunte; mărunte-mărunte-mărunte. SIMŢI CUM ÎL ..”ÎNGHESUIE”, JENÂNDU-L PARCĂ PE LA COASTE,…toate mărunţişurile - mai vechi ori mai noi ale iubirii sale.
(Pe scenă se lasă un întuneric de nepătruns, cortina rămâne ridicată iar spectatorul crede, trebuie să creadă,… că personajul nostru_ cufundat de bunăvoie în întunericul care-l ascunde de sine_se pregăteşte de culcare.)

Ochii rămân mari, deschişi, privesc în sus, caută un punct. Auzul lui Cristian se ascute până la…durere. Şi asta-i place.

::::::::::::::::::::::::::::::::


Scena 2 :
Important de ştiut că se fac schimbări de décor pe întunericul acela de care deja am pomenit, spectatorul fiind conştient de ceea ce se petrece pe scenă, intrezărind ca într-o fugă…siluetele celor care fac lucrul acesta, împărţind repede spaţiul scenei, practic...”în trei părţi egale”, trei perimetre în care acţiunea se va desfăşura simultan_lucru f.f. important pentru “personajul[ele]-spectator[i]” dar şi pentru cei din faţa scenei!

{Patul rămâne, şi acum ...personajul central al decorului, potrivit cu secvenţele-scene ce
urmează a se desfăşura imediat, ceea ce se adaugă fiind: două perdele[din material transparent] lungi până-n pământ, până la..scândura scenei, de-o parte şi de alta a patului masiv,“izolându-l”, vorba vine, ca nişte paravane..diafane dincolo de care se vor aşeza alte elemente de décor, de-o parte şi de cealaltă; trei..mici universuri diferite, în timp ce personajul nostru, Cristian, trebuie să rămână, efectiv, pe loc, în postura în care se afla la finalul scenei anteriore, într-o imobilitate aparentă care-i va servi de minune.}
………………………………………………………………………………

DE O PARTE A UNEIA DINTRE PERDELELE “PARAVAN” SE VOR AŞEZA CÂTEVA OBIECTE CARE SĂ ALCĂTUIASCĂ DECORUL SUMAR AL UNEI SUFRAGERII”,sufrageria Evei şi a familiei sale, respectiv în partea dreaptă a scenei, IAR DE PARTEA CEALALTĂ, DINCOLO DE CEA DE A DOUA…PERDEA”PARAVAN” SE VOR AŞEZA…2-3 MĂSUŢE, cu accesoriile aferente, astfel încăt…decorul de pe partea…stângă a scenei să închipuie o “cafenea” în stil parisian: cochetă, bine luminată, în culori vesele, lâsând …personajelor ce vor apărea aici, în secvenţa de faţă, senzaţia mai mult decât necesară de…intimitate şi siguranţă!
[‘Catalizatorul’ acţiunii din cele două spaţii de desfăşurare vor fi…simţurile şi, implicit, reacţiile lui “Cristian”.] Personajul său, de la care porneşte toată acţiunea piesei, se remodelează, fie că-i va plăcea ori nu, reacţionând. În speţă, la ceea ce va avea de receptat din cele două…”scene” care-l încadrează cu dinamica lor proprie, gingaş sau…violent].

În partea dreaptă a scenei-acolo unde avem „sufrageria”, apare, aducând cu el o rumoare care se pare că-i place la nebunie, RICHARD, fiul lui Cristian, urmat de veşnica lui gaşcă de prieteni care, doar pentru primele zece secunde, pare intimidată.

_Babacii tăi nu sunt, nu ?
_Bravo, azi am scăpat de dulceaţa aia de vişine! De fapt, să nu mă spui mamei tale, se grăbi să încheie ceva mai politicos Sorana, colega şi...ultima sa cucerire.
În tot acest timp, Cristian tatăl,..bărbatul sau...soţul, de acolo din sanctuarul lui, este conştient de ceea ce se întâmplă, fără ca niciunul dintre celelalte personaje să-i remarce prezenţa, acesta fiind un amănunt esenţial în desfăşurarea scenei[lor] la care facem referire, scenele fiind urmărite simultan de spectatorii prezenţi în sală.
Pe chipul lui Cristian apăru o grimasă. Nu-i plăcuse remarca, dar ce păcat că simţea nevoia să rămână aşa: o stană de piatră care se bucură, descoperind-o, de starea sa cea nouă....
.....
_Ştiam noi că nu-ţi place,..dulceaţa. Ca atare, ai scăpat. Richard era de-a dreptul surescitat. Ce bem? Suc n-avem, copii... Vinul tatei? Putem atenta chiar la colecţie, ca să vă arăt că ştiu să mă bucur de un succes, nu cum spune...Magda. Enervantă, de-a dreptul enervantă. N-a vrut să vină, să-i fie de bine...
_Acum 2 ore credeam că zăresc o lacrimă... Acum, îmi placi, dragule, îl tachină Sorana.
_Eşti nebună. Eu nu plâng niciodată pentru...lucruri de nimic, nu-i aşa, măi Radule? Lecţia asta, copii, peroră Richard încercând să rămână de piatră, am învăţat-o de la tata. Bravos lui! Azi e în delegaţie, dragul de el, umblă hai-hui... De ce să fie aici, cu ea... Bravo lui! Dar vocea lui avea o inflexiune nouă. Nu şi pentru amicul Radu. Acesta se foi în fotoliu.
_De ce naiba începi tu discuţiile astea , eu nu ştiu. Se referise la Sorana. Ai tăi... Sunt toată ziua pe la Tv., că politica, domnii mei, e boală grea. Aşa că nu e cazul, domniţă, liberă cum eşti, adică...prea, aş spune eu, să-i ironizezi tu pe alţii care cel puţin, dă-mi voie...se adună seara acasă!
_Măi, măi, ce-ţi poartă Răducu nostru de grijă... Dar se vedea bine că observaţia lui Radu venise la ţanc, iar Richard folosea din nou tonul lui degajat şi neutru. Hai măi băieţi, ce facem sâmbăta asta? Mergem la cabana alor mei? Dacă n-aş mai trece şi eu pe-acolo, ar putea să-i...schimbe destinaţia din „spaţiu de recreare la poalele muntelui” în... nu ştiu, eventual „cavou de lux-de rezervă...” Hai că-i nostim. Nu ştiu ce am astăzi, se scuză gazda către Radu şi Sorana, parcă nu-i a bună că ...mama nu-i acasă. Mie chiar îmi lipseşte dulceaţa ei, dar să nu-i spuneţi!
(În momentul când Richard pronunţase „cavou de lux-de rezervă”, Cristian, întins acolo, în pat, după cele 2 perdele frumuşele-paravan, îşi schimbă poziţia, de pe o parte pe cealaltă, ca şi cum s-ar foi în somn, deşi era evident că nu se odihnea, ci asculta atent, cu o atenţie gravă şi...profundă de 1ooo% , dacă o putem defini astfel fără patetisme, dar ţinând cont de faptul că ...era PRIMA, şi poate ultima, OARĂ când CRISTIAN, intangibilul CRISTIAN, îşi îngăduia sieşi să asculte, doar să asculte, ce naiba spun alţii despre el. Nu că i-ar fi convenit, dar n-avea de ales. „Sau visez, visez, la naiba, visez?” se întreba el, ciulind prea bine urechea la zumzetul vesel de „dincolo”. Nu putea să plece? De exemplu, să o caute pe Eva... NU? Cine dracu’ hotăra în locul lui? Bine, bine, fie... „Bine, bine, fie...” se auzi rostit cu voce tare, mult prea tare, dar nimeni din..”sufragerie” nu auzi şi nu luă în seamă nimic. Rămase cu spatele la ei. Îmbufnat şi cu ochii larg deschişi. Era mai bine. Trebuia să fie. Altfel s-ar fi dus la el. La străinul ăla de Richard.)


Dincolo de cea de-a doua frumoasă perdea – paravan care-l despărţea pe Cristian al lor de ..lume, lăsându-l în voia ei, era atmosfera ceva mai puţin animată, dar vie prin lumină şi prin alcătuirea culorilor ce compuneau micul spaţiu de relaxare, cam pustiu la ora aceea: era perimetrul din a treia parte a scenei propriu-zise_ cel pe care l-am descris deja ca fiind o „cafenea pariziană”. Una cu...trei-patru măsuţe cochete, dintre care doar una era ocupată de un personaj solitar. O doamnă între două vârste, poate că nici nu împlinise ... 47 de ani, dacă ar avea vreo importanţa pentru ea vârsta biologică, tocmai într-o seară ca aceea, de primăvară târzie - o doamnă elegantă ce visase tocmai azi la artificii de tot felul, dar mai ales la cele..pregătite de ea însăşi, iar acum stătea aici, într-un local primitor, în faţa unei cafele cu lapte care-i făcea-n ciudă fiind un deliciu al papilelor sale gustative, fapt ce-o obliga să fie, atunci când o degustă, un „palid”...Marcel Proust! Tocmai îi trecea asta prin minte, înciudându-se iar, dar altfel, când se ivi cineva în spatele rotundei canapele din piele galben-pal pe care stătea, punând cu nonşalanţă palma mâinii drepte, înmănuşate, pe colţul mesei, lângă cotul femeii. Vru să tresară, cum i se mai întâmplase, dar se controlă şi-l aţinti cu o privire nu prea ademenitoare.
_E liber lângă dumneavoastră?
........
Scena 3 :

De ce i se păruse, înainte ca bărbatul să se aşeze mai mult nepoftit la aceeaşi masă, cu atâtea locuri disponibile în jur, pe aceeaşi canapea confortabilă, circulară dar rece la propriu, chiar în faţa ei..., că cineva, naiba să-l ia!, dacă putea spune aşa, ţinea cu tot dinadinsul să-i invadeze „cu stângul” ziua asta care nu se mai termina...?
_Aşteptaţi sigur pe cineva, iar eu...
_Nu. Eu, alături de singurătatea acestui loc superb, tocmai aveam o conversaţie spumoasă...când dumneata, domnul meu...te-ai hotărât să intervi. Oricum, nu contează... Bărbatul era o prezenţă interesantă, la ora când monotonia se cere musai alungată cu..pietre, dar două chestii nu-i conveneau Evei: faptul că individul „aducea” bine-bine cu un fost coleg de liceu, sau cam aşa ceva, lucru care n-avea chef să-l şi afle, iar al doilea, cel mai enervant: spatele lui drept - ca o coloană romană sprijinind un..edificiu-naiba să-l ia şi pe el - mult prea important; garnisit apoi cu o perche de ochelari fumurii...
_Ciudat. Nu credeam că e posibil să...
Tăcere. Pe femeia aceasta frumoasă nu o prea interesau părerile lui... În momentul când o chelnăriţă se apropie cu vădita intenţie de a fi promtă şi amabilă, fu rândul <>, aşa-l botezase Eva-n mintea ei, într-o fracţiune de secundă... să tresară uşor şi să pară
puţin sâcâit, atât cât să pară şi mai chique, de întrebarea vioaie şi convenţională a angajatei:
_Doriţi un Meniu ...
_O cafea şi...ceva de scris, o coală adică, dacă aveţi....
_Imediat, domnule. În 3 minute,...le aveţi pe amândouă, se strădui chelneriţa să nu pară mirată sau iritată. Se uită la Eva de parcă i-ar fi spus: „Soţul tău e cam...” Eva îi tăie elanul cu un zâmbet:
_Eu nu vreau nimic pentru moment. Mulţumesc. Tipul, cu doi ani mai mare decât Cristian, nu mulţumise...Două bile negre. Cristian, în schimb, era..mult prea ceremonios în public, pe când acasă, era, este... Fugea, asta era. Acasă, el, el fugise.
_Am fugit de-acasă... Mă sufocam, zise simplu „ROMANUL”.
_....
_Pereţii uneori te trimit „afară”,nu, distinsă doamnă?
_Când stau şi bine „înfipţi” pe două picioare călcate..<>; da, cam aşa e...
Bărbatului îi displăcuse remarca. Se strâmbă, şi fu rândul Evei, Eva „de schimb” – cea maliţioasă - să se simtă în apele ei.
_Dumneavoastră...vorbeaţi de „singurătatea în doi”, presupun. Eu nu sunt atât de norocos. De fapt, m-am încăpătânat să nu fiu...binecuvântat de o fericire ca a...
Eva îl privi gândindu-se la Cristian. Ce făcea el la ora asta? Să-l sune? Nu.
_Ştiţi cum mi-am petrecut astăzi timpul? Râse cu poftă, dar se cenzură brusc, de parcă s-ar fi ferit. LUCRUL ĂSTA, o nimica toată... o deranja pe Eva la Cristi al ei. Acum nu. Acum se mărginea să se uite prin omul ăsta, cu o sete de a se „holba”, discret însă, aproape drăguţ-sexi-obraznică, cum o vrea el să creadă. Am...aşteptat un telefon... Om în toată firea, am aşteptat un telefon. Pare ciudat, nu? Observă că nu a obţinut nimic, şi se hotărî să tacă. De ce n-are..nici o reacţie?!? Oare... El se
mustră, dar numai pe jumătate. Ea nu are nici... Cum el era atent la mâinile ei, femeia zise:
_Bărbatul aşteaptă, dar dacă-i spui că...l-ai aşteptat, e ca şi cum l-ai stropi din greşeală, din greşeală, domnul meu, cu apă de ploaie. Se „scutură” nervos şi..te obligă să-ţi ceri scuze... Ciudat. Godot, uneori, nu mai e o ficţiune. Toţi îl aşteptăm, tocmai pentru că suntem convinşi de către tot soiul de insensibili - nu despre ei vorbeaţi? se arătă ea interesată pentru zece secunde, ...că el, Godot, nici nu există... Îl aşteptăm la grămadă, iar el râde de se omoară pentu că...noi uităm să trăim! De ce
n-aţi sunat? îl luă ea prin surprindere. De ce n-aţi sunat...dumneavoastră acolo?
Era o undă nouă de interes acolo, în ochii aceia de un negru intens, sau i se păruse lui? O privea, o cerceta, da, da, o cerceta, de parcă era...
_Prima oară...aşa am vrut. Să sun eu. Dar aş fi dat orice să fie altfel. Să mă..surprindă cu vocea ei care mi-e dragă chiar dacă nu mai sunt un adolescent. O spusese pe un ton atât de al naibii de neutru, de parcă îi cita, cuminte, dintr-un Decret. Numărul..., din data de... „Bărbatul asta, care aducea în unele privinţe cu Cristian...o fi ştiind ce dată e astăzi?” fu rândul ei să se întrebe. Conta, conta, la ora asta, ce zi fusese?!? Să deschidă subiectul în faţa acestui individ? Aniversarea primei lor întâlniri... O să râdă şi frustratul ăsta cu aere de „grande” de n-o să mai poată, în sinea lui!
_Frumoasă seară după ploaia măruntă din ultimele ore... Gata să nu mai pot îmbrăca rochia asta... Eva aruncase vorbele tot neutru, dar nici că se uitase vreo clipă spre poalele rochiei de care pomenise. O prindea nemaipomenit de bine, iar ea o ştia şi o simţea pe pielea fină şi brună care se făcu o, miime de secundă, „ca de găină”. El o sorbea din priviri, bucuros că se ascunsese dincolo de ochelarii fini şi fumurii. Tot timpul, absolut tot timpul simţea un nod în gât, ceva ce nu îndrăznea a numi neapărat „emoţie”, ci mai degrabă o nelinişte sumbră, dar care-i dădea atunci când ea părea să-i caute privirea, o durere plăcută. Ştia că toate astea se numeau „regret”, un vechi regret, ca şi durerea plăcută care-l acompania, asemenea femeii mândre şi puţin...cochete din preajma lui. Să întindă braţul stâng, ar atinge-o... Şi-o dorea dar se abţinu.
_Vine perfect. Chiar şi culoarea. Scoate în evidenţă talia şi strălucirea ochilor aproape violeţi, dacă îmi e... Eva tresări. Cum de sesizase străinul reflexele violete ale privirii ei?
Complimentul nu o deranja aşa cum ar fi crezut şi susţinut mai ieri sau acum 3-4 ore, de exemplu, dar era ceva care se profila ca o...
_Sunteţi un fin observator, n-am ce zice. Cum de...vă plângeţi singur de milă? NU păreţi, domnul meu, un neajutorat. Sau e o tactică? se trezi Eva întrebând, plictisită de fapt de prezenţa acestui om. N-o interesa nimic, nici măcar nu voia să ştie cum îl cheamă. Dar conversau, conversau... Amândoi erau surprinşi de lucrul ăsta, de parcă o făceau pentru prima oară. Aşa credea Eva. Dar el?
......

{ E foarte important de reţinut că în timpul desfăşurării acţiunii din „cafeneaua” cu pricina, lumina care..cădea deasupra acelui spaţiu, sub ochii atenţi ai spectatorilor, devenea la un anumit moment, spre sfârşitul secvenţei anterioare, de exemplu, din ce în ce mai difuză – lâsând cele 2 personaje aproape în întuneric, ca-ntr-o amorţeală plăcută, LUMINA mutându-se efectiv, odată cu interesul spectatorilor din sală, pe partea „centrală” a celor trei secvenţe de <<>> prezentate, ACOLO unde trona patul conjugal... Lumina intensă şi roşiatică a reflectorului va arata f. clar că acolo nu mai era nici urmă de Cristian. El şi plictisul lui enorm şi ... contagios se „evaporaseră”, lăsând în urmă o cuvertură roşcat-aurie, total răvăşită.
Scena se cufundă apoi,toată, în întuneric. Sfârşit de act.
















ACTUL 3


Cortina se ridică şi dă la iveala un decor prin excelenţă...modern,Înfăţişând un ”birou directorial”. O atmosferă primitoare şi care...predispune la fapte mari, cum ar spune fiece client care ar păşi în acest spaţiu.

Richard, căci al lui este...biroul, nu este prezent în scenă. Acolo este însă Anna, secretara lui. Lucrează pentru el de doar 2 luni dar are pretenţia că-i cunoaşte toate capriciile... Când se deschide - pe jumătate - uşa din spatele ei, aşa cum stă aşezată la birou, glasul i se aude vesel
şi amabil, potrivit situaţiei şi orei matinale:
_Bună dimineaţa. V-am făcut cafeaua... Presa a sosit acum zece minute. N-a sunat nimeni până acum...
Cînd întoarse însă privirea, avu surpriza să constate că individul din cadrul uşii nu era şeful ei, ci un bărbat deşirat şi cu o faţă prelungă, un tip masiv, bine-făcut, ce prefera să-şi ascundă privirea tăioasă şi pătrunzătoare, aproape critică, îşi dădu Anna cu părerea, parcă feridu-se atunci cînd îşi dădu seama că o fixa curios ...în spatele ochelarilor cu ramă aurie şi formă conică.
.................................
_Dumneavoastră... Aveţi progamare?
Părea că n-o aude sau n-o vede, pentru că-şi aruncă neglijent mapa, de culoare verde, ca şi impermeabilul, şi puţin jupuită pe la colţuri, pe un fotoliu gol aflat chiar în stînga ei.
_Pe cine căutaţi, domnule? Îi era teamă să nu-l jignească. Nu era un tip din „clasa de mijloc”, aaprecie ea; îl trăda şi Rollex-ul de la mînă - dar avea o ţinută neglijentă şi o atitudine voit rătăcită care te punea pe gînduri, recunoscu Anna puţin ruşinată. Da, şeful ei, un tînăr cu prestigiu în afaceri şi un băiat „fin”, de familie bună, avea de-a face cu tot felul de oameni, în majoritatea lor bărbaţi mîndri, prostesc de mîndri să-şi afişeze aroganţa, chiar de erau nişte coate-goale plini de idealuri ori oameni cu conturi grase şi maniere de doi penny ori mai puţin...
_Tînărul a sosit? auzi ea o voce, foarte aproape de urechea ei, un glas răguşit şi un ton ce sunase în mod cert a mai mult a comandă decît a întrebare.
_Dnul director apare într-o clipă! luă Anna un aer deloc timid, ci mai degrabă înţepat şi voit oficial. Pe cine să trec în agenda de lucru...? Doriţi audienţă? Regret, domnule, puteţi fi trecut pe listă abia pentru joi.
Rîsul lui puternic o făcu să tresară. Se ridică în picioare, dar el îi făcu semn cu capul, cu un gest aproape galant, să ia loc.
_Programare... Dumneata eşti chiar haioasă, domnişoară. Apropo, care e numele dumitale? O măsură de jos în sus, făcînd-o să se simtă ca în faţa unei „Comisii de examinare”.
_Anna, numele meu e Anna. Asta nu rezolvă nimic, domnule. Dacă doriţi, puteţi aştepta în sala de alături, ca şi ceilalţi clienţi. Aici se lucrează...
„NOUA ACHIZIŢIE” are cam mult tupeu, asta spuneau ochii bine_ascunşi ai personajului ce părea să o supere pe domniţă cu simpla lui prezenţă.
_Se lucrează al naibii de intens, zise el privind batjocoritor spre trusa de machiaj aflată pe un colţ al biroului secretarei lui Richard, iar...amicul meu, da amicul meu, şeful dumitale ...o fi încă în aşternuturi, bietul de el! Am să aştept aici, pe fotoliul acesta, dacă
nu te superi, domnişoară. Eu nu am azi timp de aruncat la gunoi, se pomeni bărbatul continuîndu-şi fraza în timp ce apucă trusa de machiaj de unul din colţuri şi o scăpă apoi, oarecum... întîmplător, lîngă coşul pentru hîrtii de la piciorul biroului.
În secunda imediat următoare, Richard apăru repede pe uşa din spatele Annei, spre marea ei fericire, dovadă zîmbetul larg cu care-l întîmpină.
Fredonatul lui uşor se opri.
_Bună, Anna.
_Bună dimineaţa, domnule.
_Pînă la unsprezece nu vreau să mă deranjeze ni...
_Domnul acesta tocmai îmi spunea...
_Aveţi programare? îl luă Richard repede în primire pe...”domnul” Annei.
Bărbatul tăcea glacial, iar pe Richard tocmai asta-l călcase pe nervi, chiar din secunda în care dăduse ochii cu el, cu statura sa impunătoare şi cu impermeabilul acela ponosit.
_Anna, te rog, lămureşte-l tu pe domnul... Chiar n-am reţinut numele dumneavoastră, încercă Richard o altă abordare, care să-şi ascundă antipatia. Privirea lui nu trecu însă de bariera opacă a ochelarilor clientului său.
_Carminov, puştiule, ştii, Carminov... Vocea era atît de guturală, încît în urechile puştiului - director sună a batjocură. Cum îndrăznea omul ăsta să-l ia peste picior, fără pic de reţinere? Cine se credea, cine era?!?
_Domnul meu, nu e cazul... Dacă aveţi o cerere, subalternii mei vor avea amabilitatea...
Brusc se simţi măsurat precum o marionetă hazlie dintr-un teatru de păpuşi. Nu greşise cu nimic, ba din contră... Anna, ar fi jurat, de-acolo, de pe scaunul ei, că niciodată nu-l văzuse atît de diplomat, şi totuşi, al naibii să fie, dacă nu se simţea un şcolar la lecţie...
_Am venit să...dau, nu să iau! Unde putem sta cinci minute de vorbă, puştiule? continuă pe acelaşi ton „vocea fără chip.”
Pentru cîteva clipe interesul lui Richard nu mai fu acelaşi. Venise să dea...
_O.K. Cinci minute, domnule. Poftiţi în biroul meu, vă rog.

{Scena e, ca şi în cazul anterior, împărţită în două “decoruri” distincte, pe acelaşi principiu. Partea dreaptă închipuie,aşadar,...biroul dlui director.}

………

_Despre ce e vorba, domnule Carminev?
_Despre… Cum te numeşti dumneata? întrebă vocea fără chip, aşezîndu-se pe unul din scaunele metalice, strîngînd în braţe mapa aceea cu colţurile roase.
_Richard, domnul meu. Al dumneavoastră este…
_Nu mai contează. E vorba despre intenţiile mele, tinere. Aş vrea să discutăm de un subiect de maximă importanţă, din care vei avea numai de câştigat. Dumneata…firma dumitale, în fine. Ce părere ai?
_Mă rog, noi avem experţi care evaluază cu minuţiozitate proiectele în care ar fi posibil să investim, înţelegeţi?
Richard se aşezase în faţa « clientului », la birou, aboordînd o mimică impenetrabilă, care-i reuşise în 8o% din cazuri, să spunem aşa. Îl privi în linişte pe bărbatul din faţa lui şi, fără să vrea, simţi fiori reci pe şira spinării. Omul era un amestec nesuferit de şiretenie şi indulgenţă. Iar mapa aceea…
_Aici e…testamentul meu, domnule Richard, îl abordă din nou “clientul” matinal. Vreau să te ocupi dumneata de el, de toate tranzacţiile necesare, astfel încît…
Lui Richard îi veni să rîdă. Se uită o secundă la secretara lui, care tocmai redacta un document cu ajutorul unui laptop, şi reuşi să se stăpînească, dominîndu-şi destul de repede uimirea. Bărbatul din faţa lui nu dădea semne de alienare mintală şi totuşi…
_Comiteţi o greşeală, domnule dragă. Eu conduc o instituţie bancară, nu un birou de avocatură!
_Crezi că nu ştiam asta, tinere Richard?
“Tinere Richard” sună ca o palmă peste faţă, probabil şi în accepţiunea Annei care, ridicând uşor privirea din ecranul computerului, se uită o secundă spre biroul şefului, încercînd să-i capteze atenţia.
_Nu înţeleg, dragă domnule, unde anume doriţi să ajungeţi. Iar eu, sincer, mă grăbesc la o şedinţă care începe peste vreo - îşi privi ceasul - peste...maximum un sfert de oră. Anna, ai pregătit documentaţia?
Anna nu apucă însă să deschidă gura, pentru că Richard era deja în picioare, răsfoind două dosare aşezate pe partea stîngă a biroului.
_V-aş ruga să aruncaţi totuşi o privire peste documentele din mapa asta! Mapa ateriză fără preaviz, deschisă, peste dosarul de deasupra. Richard scrîşni din dinţi, fixîndu-l cu privirea pe bărbatul cu impermeabil. Luă în silă fila de deasupra, şi o apropie ceva mai mult de el, ca să o poată citi, fie şi printre rînduri. Plictiseala ce i se citea pe chip se schimbă cît ai clipi în nedumerire.
_Cuuuum, rosti el lung, dumneata vrei să laşi…? Cum vine asta?
_Tot ce scrie acolo e perfect adevărat, iar tu, dragul meu, vei pune în aplicare instrucţiunile mele în… maximum trei, da, trei zile, dacă nu…
Îl fixă cu privirea, semeţ şi totodată cordial, prin sticla opacă a ochelarilor. Era calm, al dracului de calm. Anna, uitînd de laptop, încerca acum să ghicească cine va fi cîştigătorul meciului la care asista. Parie pe Richard, fără a se gîndi de două ori.
Richard rămase cu foaia între degete, prostit, vrînd să întrebe tocmai lucrul acela pe care tatăl său îl învăţase că un adevărat om al finanţelor nu întreabă niciodată, adică să rostească banalul « de ce ? » Se opri. De ce-ul rămase şi el undeva pe drum.
Bărbatul se ridică, lăsîndu-l pe Richard să constate era cu vreo patru centimetri mai înalt ca el, salută mărunt din buze, se întoarse spre Anna, înclină respectuos din cap şi, fără a aştepta vreun răspuns din partea acesteia, deschise uşa şi ieşi.
Directorul strînse instinctiv din ploape, spre mirarea secretarei care era din nou stăpînă pe ea, dar în afara unei linişti apăsătoare, nu mai auzi absolut nimic.
_ Trei zile. Trei amărîte de zile într-un oraş mult prea mare, se pomeni el spunînd, strîngîndu-şi toate materialele de pe birou şi vîrîndu-le apoi în servietă, fără a uita mapa aceea roasă pe la colţuri.
….
_Totul e în ordine, domnule director ?
_Da, Anna, mulţumesc. Trebuie să plec. Dacă mă caută cineva, spui că sînt plecat într-o scurtă călătorie. Preiei tu apelurile.
_Plecaţi într-o călătorie? se posomorî Anna.
_Nu.
_Atunci?
_Atunci... voi fi plecat în călătorie...
_Am înţeles, şefu’, spuse Anna veselă, sau cel puţin aşa i se păru lui Richard.
_Toată lumea e aiurea astăzi, şi nici măcar nu-i vineri, nu? întrebă el retoric. Anna ridică din umeri, întorcîndu-se la laptop-ul ei vişiniu. Richiard ieşi, purtînd cu el o mutră scîrbită, mai scîrbită ca niciodată.
Cortina cade cîteva clipe. Actul 3 s-a sfîrşit.



































Actul 4

Cortina se ridică după o scurtă pauză.
Prezenţi în scenă: Eva şi Cristian. Momentul: servirea micului dejun.

Scena 1: Eva şi Cristian stau aşezaţi la masa, fiecare la cîte un capăt al acesteia, avînd în faţă cîte o farfurie albă, cu decoraţii aurii, pe care zace cuminte şi aburindă o omletă cu şuncă şi pătrunjel.
_Ce cusur are? întrebă Eva ca să rupă tăcerea.
_Cine?
_Omleta...
_...
_Aici ai dreptate. Uzul vorbirii se pierde cînd doi oameni nu s-au mai văzut de multă vreme.
Cristian tace, dar nu pentru că e stînjenit. Spre regretul lui, pe care l-a descoperit abia acum cîteva ore, atunci cînd ei doi...; el nu cunoscuse niciodată această senzaţie.
_Aseară voiam să-ţi spun că...
_Ciudat. Tu „nu spui...” niciodată. Tu impui prin tăcere. Mă şi întreb, dragul meu, cum de am fost în stare să fim, pentru toţi ceilalţi, un cuplu...
_Voiam să-ţi spun că plec.
Eva îl privi. Scurt şi intens. Demn.
Cristian nu-şi feri privirea, încearcînd, încearcînd să găsească în ochii Evei, a Evei lui un... Nu. Nu un răspuns, ci un imbold. Se privesc unul pe altul. Se privesc, abandonîndu-se 3 secunde, fără să se studieze.
_Nimic nou sub soare, scumpule, veni replica soţiei.
_Supergustoasă omleta, da, supergustoasă...
Eva ar fi vrut să spună „Cînd te întorci?”, dar simţea că cel care avea nevoie să vorbească era Cristian. Îl privi cum mănîncă, atent la fiecare frimitură dar cu gîndul aiurea.
_E opt şi douăzeci şi patru, mai ai timp. Apropo, şi eu voiam acum două-trei ceasuri să-ţi spun ceva, dar m-a surprins darul tău şi am renunţat la vorbe.
_Darul meu... Cum spuneai? Uzul vorbirii se pierde atunci cînd cei doi nu se mai văd, nu? Dar iubirea? Ea, ea, Eva, ea cînd anume se ascunde în spatele vorbăriei?
Eva îl fixează din nou, dar altfel. Chiar voia Cristian un răspuns? Cristian - cel pe care îl avea alături de peste 32 de ani? Sau Cristian – acel Cristian de acum trei sau patru ceasuri, cel care nu dorise să plece, rămînînd, se pare, şi la micul dejun?!!!? Eva se simţea ca şi cum ar fi avut oaspeţi.
_Apropo de iubire, sîmbătă vine la cină logodnica lui Richard cu părinţii. Cristian nu avu nici o reacţie. Se duse şi luă ceştile de cafea de pe măsuţa aşezată între două fotolii de ratan, lucru pe care nu-l mai făcuse de peste zece ani, dacă nu mai mult, după cum îşi dădu seama Eva. Ce naiba era cu el astăzi?
_Şi cameleonii au o zi a lor, draga mea, auzi ea vocea lui Cristian în dreptul umărului ei în timp ce aşeza farfurioara şi ceaşca în faţa ei.
_...
_Mă refeream la viitoarele noastre rude. Ea e fată bună, chiar e genul de femeie de care are nevoie Richard, dar părinţii, sincer...
_Deci tu presupui că Richard şi logodnica lui vor forma un cuplu, nu? schimbă Eva direcţia, curiosă de ce avea să urmeze.
_Să înţeleg că eşti de altă părere?
_Nu neapărat. Dar tu te-ai arătat întotdeauna f. puţin preocupat de „mărunţişurile acestea sufleteşti”, ca să te citez, iar Richard pare să-ţi semene.
_Bietul de el... nu asta voiai să spui? Aici nu e vina mea, Eva. Nu, nu e vina mea.
Eva se uită la el dincolo de buza ceştii pe care o ridicase în dreptul gurii, strîngînd-o cu o mînă fermă, aproape crispată.
_Credeai că te acuz? replică Cristian-„oaspetele” pe un ton neutru. Departe de mine gîndul ăsta. Vina e a lui Richard. Doar a lui. De multe mă uit la el şi mă gîndesc că... nu te merită.
_Nimic nu se compară cu aroma cafelei... Cine nu mă merită, dacă eşti drăguţ...
_Mai vrei o ceaşcă? Ţi-o aduc imediat.
_Da, mulţumesc. Dacă eşti drăguţ, spune-mi şi mie cine nu mă merită... Eva prinsese gustul jocului şi nu voia să dea înapoi. Mărul Evei... Uneori avea senzaţia că meritase.
_Văd că ai o dispoziţie aparte în dimineaţa asta. Richard. Richard nu ia întotdeauna seama la dorinţele tale.
Eva pufni în rîs. Un rîs adevărat, zglobiu, fără urmă de supărare.
_Idem, Cristian. Idem....
_Idem... Idem? Ce vrei să spui cu acest „idem”, Eva?
_Şi cameleonii au o zi a lor, nu? Dar tu? Tu...ai ţinut întotdeauna cont de dorinţele mele?
_Desigur. Nu ţi-a lipsit niciodată nimic. Totul a mers cu o exactitate de ceasornic. Apropo, unde e Richard? Nu serveşte micul dejun cu...”babacii”? Vezi că am dreptate, dragă? El e mereu cu capul în nori. E un bancher care promite mult, dar la alte capitole... Nu m-aş mira ca într-o zi să vină şi să-mi strige în faţă că familia e doar o noţiune perimată.
_Richard nu m-a dezamăgit niciodată! E un copil... ba nu, e un bărbat în toată puterea cuvîntului. Nu-l cunoşti, asta e. Nu-l răni doar pentru că n-ai avut timp sau...voinţă să îl cunoşti. Totul a mers cu exactitate de ceasornic... Aiurea!
Cristian dă să riposteze, dar îşi înghite cuvintele. Stă mai departe pe scaun, cu coatele rezemate de masă, cu obrajii în palme. Privirile Evei sunt un fulger. „Are nişte ochi superbi” îşi repeta Cristian, străduindu-se să-şi ascundă un surîs care nu-i dă pace.
_O femeie are nevoie de cu totul altceva. Tocmai tu vorbeşti, Cristian, de semnificaţia noţiunii de „familie”? Tu care trăieşti doar pentru afurisitele tale de afaceri? Tu, daaaa, tu eşti de fapt ceasornicul! Aşa să ştii, concluzionă Eva sărind în picioare. O femeie, un copil, o căsnicie nu au nevoie de ceasornice... Cum reuşeşti tu, scumpule, să vezi doar gunoiul din ochiul celuilalt?!? Totul cronometrat pînă la ultima secundă... Ţi se face silă, ţine minte, ţi se face silă!
_Una peste alta, darul meu de aseară nu a însemnat nimic pentru tine. Ce frumos!
_Că tot ai adus vorba, scumpule. Astă-noapte, dincolo de tandreţurile tale...lăudabile, mi-ai lăsat încă o dată senzaţia că pentru tine dragostea are aceeaşi valoare cu achitarea unei datorii oarecare. Să faci dragoste din datorie...
_Ce tot spui acolo? se răţoi Cristian venind spre ea, lîngă unul dintre fotoliile de ratan pe care Eva tocmai aranja simetric cele două perniţe. Ea stătea cu spatele la el, iar el îşi dorea nebuneşte să întindă braţele şi să-i înconjoare talia. Se opri văzînd că ea se răsuceşte cu faţa spre el.
_Ce se întîmplă? Te surprinde că am rupt în sfîrşit firul tăcerii? Te surprinde sau te supără, iubire?
_Nu poate fi adevărat, pară Cristian într-o doară. Aseară erai atît de fericită, fermecătoare, perfectă!
_Asta e! URĂSC perfecţiunea, domnul meu. Am vrut spontaneitate, flacără... Mereu am avut parte de...
_De iubirea mea necondiţionată, spuse Cristian, vîrîndu-şi mîinile în buzunar şi fixînd podeaua.
_De trăiri stereotipe. Apropo, de cîţi ani nu ţi-ai mai luat comcediu? Unsprezece, treisprezece? Treisprezece, da, treisprezece...
Cristian se uită la Rolex-ul de la încheietura mîinii stîngi. Cadoul Evei de acum şapte ani... Comandă specială. Peste şase minute trebuia să fie la firmă cu contractele, dar el se trînti în fotoliu, turtind cele două perniţe galbene.
_De ce n-ai spus? întrebă el cu o voce joasă, profundă, aproape rănită.
Eva se făcu că nu aude. Se aşeză şi ea, fără grabă, pe celălalt fotoliu, luă o revistă din teancul de pe măsuţa de cafea, o deschise şi rămase cu ochii ţintă la prima pagină.
_De ce naiba nu spui? E simplu, al dracului de simplu, mărturiseşte...
_Spun, dragul meu, spun. Peste... trei minute şi 43 de secunde trebuie să intri pe uşa biroului. Punctual, impecabil.
_La dracu! spuse Cristian, ridicîndu-se şi apucînd servieta. Cu alte cuvinte, ar fi cazul să-mi vad propriile defecte, cum de calităţi nu poate fi vorba, nu-i aşa? Crezi că tot ce mă interesează e punctualitatea, nenorocita aia de puctualitate? Ei, află că nu. Cel mai mult mă interesează fericirea, nefericitarea ta, ca să fiu mai exact. Aseară...
_Mai ai 1 minut şi...32 de secunde, rosti Eva calm, fără să ridice ochii din revstă, cu toate că simţea că nu mai poate respira din pricina pulsului accelerat şi a emoţiei.
_Concediu... Da, tocmai acum cînd trebuie să plec în călătorie. Dar cine ştie. Lucrurile s-ar putea aranja. Da, da, chiar s-ar putea. Te sărut, ne vedem diseară. La ce oră vrei să mă întorc?
Eva era perplexă, dar nu lăsă să se vadă. Un moment păstră tăcerea.
_Cina e la şapte şi jumătate, ştii asta. Îţi doresc o zi bună, Cristian.

Ea nu mai aştepta nimic, dar era evident că observase schimbarea. Însă era prea devreme ca să se bucure, şi în plus ura firimiturile. De cîţiva ani buni, ura firimiturile.
Peste 3 secunde observă că umbra din dreapta fotoluilui dispăruse, în timp ce uşa de la intrare se închidea. Încet, al naibii de încet. Cîştigase.

(Luminile se sting pe scenă pentru cîteva secunde. Se zăreşte doar privirea Evei care rămîne pe gînduri, semn că visează la ceva frumos, păstrînd un zîmbet ştrengăresc în colţul buzelor.)
..........
Scena 2:

Scena se luminează. Decorul reprezintă aceeaşi cafenea franţuzească. Mesele, puţine la număr, dar aranjate cochet, sunt goale, cu excepţia uneia la care stă aşezat un bărbat. În faţa lui are o ceaşcă de cafea, iar pe colţul mesei stă aşezată o mapă de culoare verde, roasă puţin pe la colţuri.
_Mai doriţi ceva, domnule? întrebă chelnerul care poartă vestă în dungi, cămaşă albă, papion şi pantaloni negri. E tînăr, prezentabil şi amabil.
_Nu, mersi. Poate mai încolo o... apă minerală. Căută cu privirea pe cineva, dar la măsuţele din jur nu era nimeni. Afurisitul... Cum dracu’ am putut crede că va fi aici? Cine ar fi în stare să se ia după mintea unui nebun? Da, un nebun, zise bărbatul, uitîndu-se la chelnerul care se dusese în spatele barului, apucîndu-se să ştergă bine un pahar. Tînărul îl privi o secundă, însă dîndu-şi seama că clientul nu i se adresa lui, îşi văzu mai departe de treabă.
Bărbatul deschise mapa care zăcea acum pe un scaun de lîngă el, citînd încă o dată documentul acela. Era atît de straniu, că se văzu mînat de dorinţa de citi unele dintre pasaje cu voce tare, ca să-şi stăpînească rîsul ce stătea să pufnească dintr-o clipă în alta. În spatele lui se auzi un hîrşîit metalic, ca zgomotul produs pe podeaua de lemn de un picior metalic, însă el nu întoarse capul.
Mapa verde roasă pe la colţuri, una care-i aducea aminte lui Richard de un obiect asemănător pe care îl zărise acum cîţiva ani în podul casei, aruncat pe o măsuţă din fier forjat, conţinea un document sigilat şi o foaie pe care erau notate - cu un pix de culoare violet, cîteva ... indicaţii. Richard îşi drese glasul şi citi cu voce tare:
_”DOCUMENTUL VA FI ÎNMÂNAT DESTINATAREI FĂRĂ CA ADUCĂTORUL SĂ INTRE ÎN DIALOG CU ACEASTA. BENEFICIERA ARE... OBLIGAŢIA SĂ DESCHIDĂ DOCUMENTUL NUMAI ÎN CAZUL ÎN CARE, ÎN DECURS DE 12 ORE DE LA PRIMIREA MAPEI, NU VA ÎNDEPLINI CONDIŢIILE PREZENTATE ÎN SUBSOLUL ACESTEI PAGINI...”
Bărbatul se opri din lectură, se uită în josul paginii, observînd că acolo se afla o descriere în amănunt a înfăţişării femeii, fără a se preciza însă nici o dată concretă: nume, adresă... Nimic. Pufni în rîs, în timp ce în spatele lui se auzi un sunet care semăna cu o tuse. Sau mai degrabă cu un tic nervos. Bărbatul tresări, mai măsura o dată coala din mîinile lui, dar nu întoarse capul.
_Mă întreb cine e mai nebun, zău aşa. Excentricul ăsta care reacţionează ca un adolescent frustrat sau eu că stau aici „vînînd” o femeie... Pe dracu, la urma-urmei, n-avea decît să-şi angajeze un detectiv, zise ţîfnos bărbatul, trăgînd cu ochiul spre uşa cafenelei aflate în drapta lui, uşă care nu se deschisese de circa 27 de minute, deşi afară ploua cu găleata. Se uită la ceasul telefonului mobil, iar apoi se hotărî să-şi verifice mesajele. Omului ăsta nu i-o fi spus nimeni că există şi femei care nu te vor, vorbi el mai departe, fără să-i pese dacă îl ascultă cineva. Cînd te vor ele, fugi tu, cînd le vrei tu, se... Magda, de ce naiba nu-mi dai nici un mesaj? Mă rog, da, ai dreptate... Se pare că am pierdut trenul... Tusea din spate se auzi din nou, însoţită de fîşiitul unei hîrtii rupte în bucăţi.
Chelnerul se duse spre măsuţa respectivă, dădu „Bună seara” şi adună la repezeală bucăţelele de hîrtie împrăştiate pe faţa de masă cu pătrăţele portocalii.
_”BENEFICIARA SE VA PREZENTA JOI, PE DATA DE...” citi bărbatul oprindu-se înaintea ultimei părţi, LA GARA....” Urmă firesc o altă pauză, vrînd să lase laoparte unele amănunte, „... UNDE VA CERE INFORMAŢII DESPRE CURSA CU DESTINAŢIA PA... DE LA ORA 1O: 15 PM DIN ACEEAŞI ZI.” Adică astă seară, peste....4 ore şi 7 minute, conchise el tot cu glas tare, privindu-şi ceasul de la încheietura mîinii. Şi dacă domniţa nu vine, ce faci, omule, mă dai în judecată? Eşti un dobitoc, Richard, asta eşti, şi te mai şi miri că eşti gata s-o pierzi pe... Ce-o face Anna acum, s-o fi descurcat singură cu investitorii? zise bărbatul, observînd cu coada ochiului cum clanţa uşii cafenelei se îndoie uşor, în timp ce chelnerul îl fixează mirat. Pentru cîteva secunde îşi ţinu respiraţia, aproape emoţionat. Să se deschidă naibii, îi venea să strige. SÎNT SĂTUL DE MISTERE! Îl privi însă pe chelnerul, care porni serviabil spre uşă, şi tăcu mîlc. Ochii se deschiseră larg, larg de tot, în spatele ochelarilor cu lentilă Polaroid.
........
Scena nr.3:
(În scena sunt femeia ce tocmai a intrat pe uşă, şi a rămas loculului, cu ochii ţintă la masa din mijloc, chelnerul, care se va întoarce din nou la tejgheaua barului, Richard, care se uită fascinat la femeia care părea să aibă în jur de 42-43 de ani - pe jumătate ridicat de pe scaun, iar la... măsuţa din spatele acestuia, un bărbat între două vîrste, ţinînd în colţul buzelor o pipă de culoarea lemnului de cireş, total impasibil la auzul uşii care se deschise cu un scîrţîit enervant, deşi femeia ar fi putut jura că-l observase tresărind uşor...)

Preţ de vreo şapte secunde, doamna – de o înălţime medie, subţirică, înfăşurată într-un impermeabil de culoarea măslinei, şi purtînd la gît o eşarfă vaporoasă ce-i sublinia culoarea ochilor verzi-căprui – nu-şi mută privirea de la masa din mijloc, ca şi cum căutătura profundă şi simţurile îi erau atrase într-acolo ca de un magnet.
Îşi desprinse alene braţul sprijinit pe clanţa uşii, şi se îndreptă cu paşi siguri spre măsuţa unde se afla Richard. Acesta rămîsese în aceeaşi poziţie „suspendată”, atent la înaintarea ei ca de felină, fără a rosti o vorbă.
_Ce faci aici? îl abordă ea.
_...
_Ce e? Nu te simţi bine? Cum de eşti... singur?
Richard semăna cu o statuie, singurul lucru „viu” fiind privirea lui care o măsura nervos de sus pînă jos, şi invers. În spatele scaunului lui se auzi din nou tusea.
_Aseară, am ajuns acasă ceva mai tîrziu... zise femeia. Cum a fost? Aţi lămurit lucrurile?
Te văd cam abătut.
Richard îi făcu semn să se aşeze pe scaunul din faţa lui, dar nu făcu nici un comentariu. Singurul lucru din mintea lui era reprezentat de cele cîteva rînduri din josul paginii... Mapa verde zăcea din nou pe cel de-al treilea scaun al mesei din mijloc, ferită de privirea doamnei.
Îi făcu semn chelnerului, iar aceasta aşeză pe masă o sticlă cu apă minerale şi două pahare.
_Mulţumim, rosti femeia. Să nu-mi spui că aşteptai pe... cineva, zise ea după o pauză, iar eu am nimerit prost, să zicem. Îmi pare rău dragule, chiar nespus de rău... comentă ea, însă Richard îşi aţinti privirea către paharului gol, fără a o întreba la ce anume se referă. LUI ÎI PLĂCEAU LUCRURILE EXACTE, însă acum se simţea buimac, ca după 5 sau 6 pahare de whisky. Habar n-avea ce mi conta sau ce nu. Sau de-abia acum pricepuse?
Ea simţi cum înăuntru lui se frînge ceva, şi o duru, o duru mai mult decît o duruse vreodată ceva pe lumea asta.
_Nu trebuie să suferi în halul ăsta, puiule! Te duci, te umileşti, îţi decarci sufletul şi gata... De ce v-o fi vouă, bărbaţilor, atît de greu să faceţi asta, habar n-am. Şi dacă te iubeşte, te iartă sigur! îşi încheie doamna monologul. Chelnerul ridică privirea, de acolo de unde se afla, în picioare lîngă măsuţa din stînga ei, mirat peste măsura. Precis îşi imaginase că cei doi erau logodnici, ori ceva asemănător.
Richard o privi în ochi, lung şi intens de data asta, căutînd acolo mai multe lucruri deodată... Era pus într-o situaţie mai mult decît ridicolă, absurdă, hilară, de neconceput. Stătea faţă în faţă cu „beneficiara”, iar el, din pricina afurisitului, trebuia să respecte o „clauză”. CLAUZA TĂCERII, ar fi strigat el în gura mare, dacă ceva inexplicabil, amestecat, asemănător unei sufocări, nu l-ar fi oprit. Brusc se decise. Luă de pe scaunul de alături mapa verde, o deschise, luă foaia de deasupra şi i-o întinse, rămînînd în continuare cu privirea fixată asupra femeii.
Ea tresări, de două ori, o dată din pricina privirii lui ce părea să o condamne pentru o...greşeală necomisă, iar a doua oară pentru că dăduse brusc cu privirea de mapa verde, roasă pe la colţuri. Dacă nu se înşela, şi ceva îi spunea că nu o face, pe spatele ei erau notate...
_Ce naiba faci tu cu asta? zise ea aspru, uitîndu-se cînd la el, cînd la mapa de pe măsuţă. De-a ce te joci? E o glumă? Să ştii că nu-ţi permit să...
Richard deschise ochii mari, îndreptîndu-şi spatele ca o pavăză în faţa tiradei ei furioase la care nu se aşteptase. Semăna limpede cu picătura care umple paharul. Se încăpăţînă să tacă, făcîndu-şi „datoria” pe care o ura din varii motive, rugînd-o din priviri să citească conţinutul foii care era încă în mîna sa dreaptă.
Ea luă coala de hîrtie, smucind-o din mîna lui. Ştia ca dacă nu se va controla, va urma un torent de vorbe.
_Ce se petrece cu tine, Richard? Care e „mesajul” tău, fă-mă şi pe mine, dragule, să pricep... Ochii îi căzură pe hîrtie, pe primul rînd notat acolo, observînd şi scrisul de mînă, grăbit, al naibii de grăbit, dar şi pasta de culoare violet. Durerea de cap se amesteca acum, fericită, cu indignarea şi cu uimirea. Am avut trei zile...infernale, măi copile, tu înţelegi? „Beneficiara”? Doamne, Dumnezeule ce e şarada asta?
De ce spune ea că a avut trei zile infernale? îşi spuse Richard, uimit peste măsură. Se referă la tata...sau la neghiobul ăla care îl făcuse pe el, bancherul respectabil, să se poarte ca un măscărici? Cum zicea tata? Da, daaa: Şi cameleonii au o zi ... El se uită la femeie, ridicînd sprînceana ca şi cum ar fi vrut s-o întrebe: Cum de eşti arît de furiosă dăcă nu ştii nimic, dacă eşti nevinovată? Eşti nevinovată?!?
Buzele lui rămase mai departe pecetluite, în timp ce ea citea, o dată, şi încă o dată conţinutul foii din mîna ei. Chelnerul îi urmărea cu curiozitate, bucuros parcă cu nu mai avea alţi clienţi. MISTERELE FUSESERĂ ÎNTOTDEAUNA SLĂBICIUNEA LUI, regretînd că nu avusese ocazia să fie S. Holmes. Tensiunea dintre cei doi aşezaţi la masa din mijloc creştea văzînd cu ochii. Putea paria că femeia aceea frumoasă şi elegantă cu obrajii ca para focului, cea care-şi muta privirea efervescentă de la foaie la chipul bărbatului din faţa ei şi înapoi, se va ridica peste ... 3 secunde în picioare şi-l va pălmui zdravăn pe respectivul.
În loc de asta se auzi un hîrşîit de scaun care se împingea înapoi, o tuse scurtă, chiar la măsuţa din spatele lui Richard. Lui nici de data asta nu-i păsă, deşi hîrşîitul acela îl zgîria pe creier, ca tot, absolut TOT CE SE PETRECEA ÎN SEARA ACEEA. Persoana care stătuse acolo se îndreptă spre uşă, clătinînd din cap către chelner, singurul care îi zări chipul pentru cîteva clipe. Un chip transfigurat, pe care tînărul de la bar n-ar fi putut spune exact dacă citise tristeţe, bucurie, lehamite, renunţare, angoasă, plictis sau toate la un loc... Uşa se întredeschise o secundă, iar silueta aceea masivă dispăru într-o clipă dincolo de ea.
Scena 4:
(Chelnerul, tot în spatele barului, prefăcîndu-se neatent, femeia şi Richard, la masă, faţă în faţă.)
Din pieptul tînărului Richard se auzi un oftat prelung, dar, dacă l-ai fi întrebat, nici el n-ar fi ştiut să-ţi spună, concret, care fusese cauza.
_Zici că tocmai ai picat din nori.... îl apostrofă femeia, a cărui privire fusese tot timpul „protejată” de o pereche de ochelari la modă, accesoriile fiind una dintre pasiunile ei, în afara călătoriilor şi a meseriei, fireşte. Apoi luă repede mapa din faţa lui, deşi el murmură ceva ce semăna a protest, unul oricum ridicol şi neinteligibil, o deschuise ca şi cum de gestul acesta depindea însăşi viaţa ei, îşi strecură abil mîna într-unul din buzunăraşele ei interiore şi scoase de acolo un staniol de ciocolată, marcă parisiană, pe care se uită atent, deschizînd gura într-un surîs larg. Scoase şi ea un oftat de uşurare, ridică plicul care se afla între cele două coperţi, acum deschise, ale mapei verzi, îi rupse sigiliul, scoase foile dinăuntru, le răsfoi, arucînd o privire fugară peste ele, încercînd să ignore, mormăitul neinteligibil al lui Richard. Ai fi jurat că el nu era acolo, că nu mau era nimeni acolo. ÎN AFARĂ DE EA, DE UIMIRE, DE PIATRA ACEEA ODIOSĂ CE I SE LUASE DE PE INIMĂ, transformînd-o într-un fluture, aşa cum spunea...
_De ce n-ai spus, de ce nu mi-ai spus... De ce? Cît e ceasul, domnule? se întoarse femeia cea frumoasă şi elegantă către chelner. E cumva 10: 00? Să nu cumva să...
_...
Luat prin surprindere, tînărul tresări, iar apoi se uită la cadranul ceasului din perete.
_E 7: 47, doamnă.
Cînd dracu’ trecuse timpul? vru să întrebe Richard din priviri, uitîndu-se mai întîi la veioza de pe bar pe care chelnerul o aprinsese de îndată, iar apoi către ceas. Renunţase să mai înţeleagă ceva, orice ar fi fost, concentrîndu-se să audă doar tic-tacul ceasului.
În aceeeşi secundă, ca şi cum şi în mintea ei s-ar fi aprins instantaneu un bec, de data asta cu lumină roşie, ca sîngele care pompează prin inimă, se gîndi femeia, Richard observă o umbră care se ridica grabită în faţa lui, în timp ce mapa verde dispăru de pe masă, ascunzîndu-se la subraţul femeii.
Se uită în ochii lui, vru să-i spună ceva, ceva important se pare, vru să înceapă fraza apoi se răzgîndi, dînd uşor din mînă, ca şi cum ar zice: „Lasă, lasă, poate că nu meriţi.” Porni apoi spre uşă, apăsă pe clanţă, şi dispăru cît a-i clipi...
De parcă nici n-a fost... ar fi spus chelnerul, trăgînd pe nări parfumul suav pe care îl lăsase în urmă trecerea ei. Apoi ridică capul, pentru că i se păru că aude ceva ce semăna a cuvînt, dintre măsuţa din mijloc.
_Ma... Ma...
Sau i se păruse cumva? Uitîndu-se spre masă, îl văzu pe tînărul client cum stătea aşa, cu capul prins între palme şi cu coatele sprijinite de marginea mesei, cu privirea aţintită în jos, spre romburile portocalii ale feţei de masă. În rest, tăcere, şi tic-tac, tic-tac, de sus, de pe peretele din spate... Pe fereastră, întunericul prinsese o nuanţă uşor gălbuie, semn că se aprinseseră felinarele din faţa porţii.
_E ora închiderii, domnule, i se păru lui Richard că îl aude pe chelner, dar nu se mişcă.
_Şi cameleonii au o zi...aşa spune tata, rosti el rar, dar i se păru că nu-şi poate auzi propriile sunete. DE CE NU M-AM DUS DUPĂ... EA, poţi să-mi spui?!? zise el ca un ecou.
Nu-i răspunse nimeni, făcîndu-i-se pentru prima oară pe plac în ziua aceea infernală!

(Pe scenă se lasă întunericul, personajele rămîn la locul lor, imobile, pentru cîteva secunde, fără să se lase cortina, ca şi cum timpul ar fi rămas suspendat, iar publicul şi personajele sunt conştiente la maximum de lucrul acesta.)
......







EPILOG


(Două personaje, o scenă ce închpuie un peron şi trei „vagoane” agăţate unul de altul.)

Ba mai mult, cineva care alergă acum pe scena ce închipuie un ... peron de gară, grăbită să prindă un tren, primul şi ultimul de altfel, în timp ce tocurile ei răsună cadenţat pe „pavaj” iar ea strînge în palmă, ca un semn de recunoaştere poate, un...staniol de ciocolată, acea fiinţă deci, dacă nu s-ar grăbi, trecînd cu privirea de la un „vagon” la celălalt, ar jura că timpul, care acum un ceas, trei zile sau treisprezece ani nu mai părea aliatul nimănui, ŞI MAI ALES AL CAMELEONILOR, o ajutase acolo, în cafenea, să re-devină „fluture”, fluturele lui fericit...

Ea zări în sfîrşit ce căuta, de acum şi de mai demult, agită scurt din mînă cu chipul tot un zîmbet, ca apoi să urce piciorul zvelt, delicat şi... provocator pe treapta de jos a primului vagon.

Pe scenă, lumina cade doar asupra vagonului întîi, fiindcă în total sunt trei, dar două dintre ele rămîn învăluite în întuneric; publicul din sală observă doar o mînă, o mînecă de impermeabil, o palmă care se întinde spre ea, ajutînd-o să urce treptele, ca apoi să perceapă în liniştea care s-a lăsat, doar un glas grav, profund, aproape sută la sută... emoţionat care îi rosteşte numele:
_Eva...

O singură silabă, ca un zbor de de fluture care alungă „muţenia.” Muţenia unei căsnicii pînă la urmă neratate.

_...
_”Marea poate fi locul nostru
Dacă ne găsim. Pămîntul va fi
Prea mic dacă ne iubim. Oamenii...” rosti îndrăgostită Eva cu pricina, Eva lui Cristian, din nou a lui Cristian...
_...
_...
Eva aşteaptă. Publicul la fel. Cu răsuflarea tăiată.
_”...Vor fi nisip dacă ne pasă de noi. Doi.” Rostire caldă, profundă, la unison.

(Publicul zăreşte mai întîi îmbrăţişarea, apoi buzele lor care se caută şi se regăsesesc. Chipurile rămîn în penumbră, conştiente că nu ele contează acum. Siluetele ce se zăresc doar pe jumătate se „unesc” într-un sărut lung, lung de tot, în timp ce lumina care cade şi mai generos acum... asupra „vagonului,” alungă bucuroasă şi ultima rămăşiţă a CAMELEONILOR...

Cortina cade acum încet,încet de tot.

Sfîrşit

Bucureşti, 11 aprilie 2006


..........

Pornind de la lectura acestei piese atipice, asa cum am numit-o eu, va provoc la o dezbatere:
Putem sa salvam o relatie/ o casncie prin comunicare in cel de-al 12 ceas ... daca flacara iubirii inca mocneste in suflet, desi noi am fost acaparati de rutina si de responsabilitatile vietii si mai ales ale carierei noastre...???!?


Incercam sa ne salvam iubirea sau pur si simplu ne gandim ca nu se mai poate face absolut nimic
si astfel decidem sa pornim pe un alt drum, hotarati sa nu mai privim in urma...?!!!?

Voi cum ati procedat sau cum ati proceda in acest caz? Va astept cu nerabdare si mare interes opiniile, gandurile si comentariile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Etichete