El, "EL", Eve-le mici si...ea

PETRUTA IONESCU

El, "EL", EVE-LE MICI SI...EA

(un soi de fabulă)

I.

Şi ajunse el, “cel… fară de vină”, fiindcă aşa-şi zicea, câteodată, da,
În fata unui jilţ frumos împodobit.
Şi acolo, rămase, drept e, ca traznit.
Sa fie el, acel “EL” – cel care îl privea ţintit?!?

….

_Seară faină, tinere domn, auzi el un glas limpede si cât de cât domol.

_Asemenea, răspunse el, privindu-l doar o secunda in ochi.
Acolo licărea ceva, dar n-ar fi putuut spune ce era.

_Frumos muzeu, nu-ţi pare? Păcat că e cam gol. Şi, in plus, e şi … cam frig. De-acolo, de la mine, eu nu mi-am luat nimic…

_De acolo…

_Permiţi o întrebare? Dar tu cum de eşti singur intr-o zi atat de … mare? Voiesc a zice in zi de sărbatoare.
E… ziua ta se pare.

Al nostru tînăr domn se încruntă subit, dar nu îndrăzni a zice “De unde ştii tu, oare, când este ziua mea?”

_Sincer să fiu, răspunse el, fără a privi pe bătrânel, ci un tablou aflat pe stânga, in foaier, eu ziua nu-mi serbez defel. Sunt alte gânduri care mă… macină mai tare. Azi, de exemplu, e chiar o zi …, să zic, ca orişicare.

_Şi asta de ce oare?

Al nostru tânăr tresări din nou, mutându-se lângă un alt tablou.

_Vă place? E splendid. Artist desăvârşit.

_Si ce femeie… E… Nu o zăreşti, acolo, în alba departare?

Pe pânza din perete nici urmă de femeie, dar tânărul iar tace şi moşului pe plac ii face.

_Pădurile m-au fascinat întotdeauna, recunosc. Mama spunea să nu ocolesc niciodată mersul pe jos şi, în general, natura, calmul ei şi tot ce e frumos.

Cu un zâmbet mucalit, bătrânu’ încet tuşi.

_Femeia şi natura sunt gemene, să ştii. Se aseamănă prea bine şi sunt…

_O belea…

_Da, dar una de neinlocuit.

_Hmm, n-aş zice. Poate aţi vrut a zice indispensabilă, exact aşa cum se crede ea, femeia,
Dar… nu prea e.

Bătrânul zâmbi în barba-i fină ca neaua ce-i atârna pe piept, îşi roti privirea agale prin sală, dar îi puse tânărului domn vorbele la îndoială.

_Ei, greu subiect femeia, la fel ca şi...bărbatul. Şi nu doar în pictură, ci oriunde-ai privi. Aveţi cumva copii?

_Da, am.

_Atunci... iubiţi femeia, să spun aşa, dar nu îmi scapă faptul... că vă „roade” ceva. Am dreptate au ba?
_Iubeam femeia, da, dar asta... mai demult.

Bătrânul domn alene capul şi-l întoarse, dar nu rosti nimic, cu buzele de vorbe arse. Privirile li se întâlniră, dar limbile amuţiră, iar sufletele lung, lung de tot tresăriră.

_Nu există secundă în care să nu iubeşti şi n-are rost ca mie să îmi tăgăduieşti.

_Nu ştiu cum e la alţii, dar eu pot să o strig: declar azi, sus şi tare că sunt profund ... scârbit.

_De tine sau de alţii? De ce ţi s-a întâmplat? De ce te temi că vine, de ce ai provocat? De ce nu poţi trăi, chiar de n-ai încercat? Sau de ce simţi atunci când nu eşti... mult prea încăpăţânat?

_De unde toate astea? Nu mă cunoşti defel... Nu sunt cum zici, bătrâne. Şi chiar de-aş fi aşa, nu văd de ce îţi pasă, în fond, de viaţa mea!

_Ei, da, frumoasă întrebarea ta. Şi recunosc că-mi pasă chiar şi fără a vrea. Ai pomenit de viaţă, chiar ştii cum este ea?

_Mă tem că voi pleca. Am multe... treburi azi, nu le pot amâna.

Tânărul domn, evident înfuriat, salută cu o mişcare scurtă a capului, coborî treptele din dreapta foaierului şi se făcu nevăzut.

_Seară bună şi ţie, rosti bătrânul, aşezându-se din nou în jilţ. Şi nu te teme, ne vom revedea.

... ... ...










II.

Ceaşca de cafea, biata de ea, se izbi de podea,
Bătrânul, „EL”, sau cum naiba-l chema,
Stătea acolo, pe canapea, şi o privea.

_Şi, zii aşa, femeia e o... belea.

_Ascultă, ştii ceva, am treabă, da?
Dar, apropo, cum ai intrat? Din câte ştiu, n-am lasat ... descuiat.

_În schimb, m-ai lăsat... intrigat. Trebuia să te văd, să spunem, neapărat.

_Vrei cafea? Fac repede alta.

_Miliarde de suflete se dau în vânt după aroma asta. N-am mai băut, recunosc, dar aş încerca. Între timp, vorbeşte-mi despre ea...

În secunda următoare camera se umplu de un hohot de râs, pe jumătate vesel, pe jumătate altfel.

_Despre ... femeie? Sincer, n-am nicio tragere de inimă. Şi, în plus, mi-ar pieri până şi pofta de cafea.

_Şi ... şi dac-ar prepara-o ea? Ar fi cu totul altceva?
Să o prepare chiar femeia ce e acum... in mintea ta.
Ai prefera să fie ea în locul meu, pe ... canapea?

Tânărul râse amuzat, dar braţul îi tremura-ncordat.

_N-aş prefera mimic. Am mult de muncă, ţi-am mai spus.
Dacă... nu accepţi cafeaua, poti pleca. Şi ştii ceva, mă enervează oamenii care cred că... ştiu ce naiba e în mintea mea. Habar nu au, asta e părerea mea. Uite, tot aşa îşi închipuie şi... Fir-ar să fie, am pătat mocheta...

_Cine îşi închipuie?

_N-are importanţă. Cineva, o „întoarse” el nervos. Apropo, eşti...un... bătrân cam curios.

_Iar tu... un ... un... tânăr... domn...nepoliticos, nevricos şi... cam fricos. Dar dincolo de asta –

_Începe să-mi placă, răspunse al nostru domn în zeflemea. Păreţi două picăuri de apă tu şi –

_Ea. Dincolo de asta, cum spuneam, te admir pentru ceva.
_Da? Mă duc să pun iar de cafea.

_Observ că te necăjeşte tare rău părerea mea. Tocmai când mă pregăteam să-ţi spun –

_Credeam ca te pregăteai să ma pui la ... zid cu ... îngereasca superioritate. Că ce-i mai place, ce-i mai place... Fir-ar ea sa fie...de viaţă, că ce-i mai place să –

Bătrănul îi pricepu mai bine ca oricine frământarea, tocmai de aceea prefera să tacă şi să aştepte. În clipa aceea, da, aveau ceva în comun.

_Cu zahăr sau fără? întrebă tânărul din bucătărie.

_Habar nu am. Fără. În secunda următoare fu lângă el, stând rezemat de dulap, cu mâinile în sân şi îngândurat.
Crezi că ... „fugind” aşa, stând pe loc, de fapt, e bine?
Zii, hai, „varsă” tot, şi-atunci ...

_Hei, omule, bătrâne, domnule, sau cum vrei să-ţi spun, ce naiba e cu tine?!!? Ce aştepţi de ... la mine? Tac, tac şi tac,
dar mă calci „pe bătături”, vezi bine. Ce naiba vrei sa ştii de la mine? Ce cred despre ... femeie? Hmm, mmm, am înţeles cum se cuvine? Ei, atunci, să-ţi spun. Dar nu bag mâna în foc că o să-ţi placă ce-o să auzi, oricum. Desi, având în vedere că eşti bărbat – s-ar putea –

_Să împărtăşesc opinia, da, care nu e... doar a ta.

_Femeia e...

_Bine că e.

_Hmm, mda. O –

Liniştea se aşternu, în vreme ce cafeaua fierbea veselă şi fierbinte pe aragaz. Parfumul ei îl duse cu gândul la ceva special, la sărutul care – La mângaierea suavă sau aspră ce –
– La ochii ce se cautau, chiar daca înăuntru era mai întuneric mai negru decât –
–
_O?
_Ooo, o secundă de neatenţie şi cafeaua asta se risipea ca şi –
_Ca şi voinţa ta de a-mi spune la ce te gândeai acum o secundă, două, trei. Sau azi dimineaţă.

_Femeia e un soi... de... de...caţă, se răzgândi tânărul, neştiind nici el de ce.

Bătrânul râse scurt.
_Şi bărbatul?

_Nu despre el vorbeam. M-ai întrebat ce e femeia, corect? Lasă-mă să-ţi spun. Femeia e „şefa” până şi în somn. Te alintă, dacă are chef. În rest –

_Da, mi-ai spus: e mai mult un „şef”.

_În rest, te critică la greu, chiar şi când... nu greşeşti ori mai ales atunci, preventiv, îţi aduce aminte că, orice ar fi, trebuie să o iubeşti, obiectiv, subiectiv, afectiv, definitiv chiar,
Şi dacă te pune naiba să nu faci totul ca la carte,
Fericita iţi dă... papucii şi... merge mai departe.

_Şi cu ce voiai să strigi mai devreme cum rămâne?
„Femeia e ... o...”. Apropo, femeia, femeia din gândurile tale e tot ... o... O...

_Ooo, ce frumos se ridică aburul din ceşti. Ia loc. Nu te repezi să guşti. Frige.
_Nu te repezi să ... „muşti” ce nu cunoşti. Zic bine? Femeia e un... mister, dorit, adulat, detestat, iubit si chiar contestat în fel şi chip. Exact cum faci şi tu, de altfel. Una gândeşti, alta simţi. Una vrei, alta cauţi, altceva exprimi, altceva găseşti. Milioane de oameni fac exact la fel, nu te teme. Asta nu înseamnă că sunt şi ... fericiţi. Sau ...nefericiţi, după părerea altora.

_Şi... a mea, replică tânărul sorbind din cafeaua
ce se răsfăţa în cele două ceşti înalte, zâmbind sarcastic, dar numai cu o jumătate de gură. Cealaltă jumăate era, ca...de obicei...cam posacă, iar bătrânul o ştia. Ce are a face dacă una ai şi alta... vrei? se miră el, dar cam neconvingător.

_La ce te referi? La femeie sau –

_Nu contează. În genral, să spunem. Nu e adevărat că fiecare face ce poate, dă din coate, şi dacă nu e să fie, nu e? În fond, de ce atâta stres? Ce n-ai apucat a trăi e definitiv pierdut, nu?

_Depinde ce aştepţi de la mine, copile. O infirmare sau o confirmare. Aşa e şi cu aşteptările de la viaţă. E musai să spui... răspicat ce vrei, altfel e vai –

_Şi amar, da, ştiu. De multe ori am spus-o, şi nu le-a comvenit. Celorlalţi, celor din jur. Şi mai ales... lor, femeilor. Aşa că una vrei, alta ai – exact cum spuneai. Cauţi ceva, găseşti altceva.

_Sau, la un moment dat, te minţi ... că nu mai cauţi chiar nimic, aşa-i? Ori că ce... găseşti n-are nicio importanţă, că e mai „defect” decât în realitate, şi ţi-e mai „uşor”, parcă, să remunţi, n-am dreptate?

_Şi ce-i cu asta? Viaţa e, e o –

_La fel ca şi femeia? Sau precum ...cafeaua, aşa ai zis că se cheamă licoarea asta -, când dulce, când amară?

_Uneori seamănă cu o scorpie.

_Da, zâmbi bătrânul, ştiind deja unde se gândea, seamănă doar, dar... nu e.

_Te ademeneşte, te învăluie, îţi dă impresia că te strânge în braţe, că te dezmiardă... iubitor, ca apoi, deodată, să –

_Să te înţepe...când te aştepţi mai puţin.

_Viaţa, femeia – tot una –

_Dar bărbatul? Dar tu? N-ai procedat la fel niciodată? La fel ca viaţa, la fel ca femeia pe care - Pe care –

_O detest? Asta ai vrut a spune? Pe bune?

_De ce nu „o iubesc”?
_Tu chiar mă...uimesti, recunosc. Cumva mă iei drept prost? Cum poţi iubi o femeie care mai mult...te înţeapă decât te alintă, mai mult te „educă” decât te...admiră? Mai mult te...„respinge”, parcă, decât te...doreşte...?

_Şi totuşi...parcă simţi, acolo, undeva, ca ...totuşi...te iubeşte.

_Asta...în caz...că te iubeşte.

_Ori dacă ştii să te faci iubit.

Tânărul sorbi din licoarea neagră, se uită la seara ce se lăsa şi surâse îndoit, mucalit sau, poate, spăşit.

_Dacă... Dacă ea ştie, dacă tu ştii. Mereu câte un afurisit de „daca”. Ori dacă nu, renunti şi...

_Şi?

_De ce să nu alegi varianta mai simplă? Cea mai simplă.

_Şi care ar fi? Să nu mai fi, brusc, tu însuţi şi să te ascunzi în spatele vorbelor? Ori, şi mai rău, al tăcerii?

_Nu am un raspuns exact. De exemplu, să zbori, să alergi, uşurel şi...graţios, ca un...bondar...fără griji, din „floare in floare”, până vei găsi –
Se opri, dându-şi seama că replica nu avea, brusc, nici măcar umor.

_Dacă vei găsi – De fapt, ce cauţi? Ştii? Bănuieşti?

_Habar nu am. Plăcerea clipei, daca am noroc –

_Băiete, nu te minţi, te rog. Eu, unul, ştiu de mult că nu asta cauţi. Nu asta vrei.

_Şi? Şi ce-i cu asta? De n-o fi ea, va fi o...alta. Nu? Hei, ce-i? Nu-mi dai dreptate?!!? Hmmm, o viaţă avem. Nu-i şi Dumnezeu de acord cu ideea mea? De ce te încrunţi aşa? Să nu-l amestec pe...Dumnezeu în dizertaţia mea?

_Mai degrabă în ipocrizia ta. Voită sau nu. Să nu-mi spui ca acum 15 ani visai, să spunem, – zbor liber şi nestingherit „din floarea în floare”... La ce-ţi foloseşte –

_Zborul? întrebă cinic tânărul bărbat. Sau... amorul? Te ţine in formă, nu crezi? Iar „zborul”, mă rog, de multe ori, nu noi suntem de vină. Şi o ştii. O ştii f. bine. Femeia, ea te obligă să-ţi iei...zborul, mai lin sau mai abrupt, spre...alte zări.

_Şi uneori...aterizezi...singur...intre patru pereţi. Oare de ce? Daca...„floarea” aceea e o încântare, cum de ajungi ... tot aici? Ce zici? Una, doua, trei...dar tot nu-i niciuna ce vrei. Asta pentru că, în sinea ta, ai recunoscut mereu unul şi acelaşi lucru: cauţi iubirea, nu „petala” care...zboară luată de vânt. E frumoasă, da, dar nu ţine de cald sufletului, oricât ar vrea.

Bătrânul îşi luă ceaşca şi dispăru după colţ, în sufragerie.
_Heeei, cartea asta de aici a cui e? vorbi el de acolo, ceva mai tare. Povesteşte despre iubire, despre visul oricărei inimi, ori unde ar zbura ea. Paginile acestei cărţi sunt citite şi răscitite, deci am...dreptate, macar asa, puţin, nu?!!? Ia te uită, are şi un semn –

Tânărul i-o smulse din mână cât ai clipi, intrând ca vântul în sufragerie şi mormăind ceva.
_...

_Ajunge, e prea mult. De fapt, ce vrei, cine eşti? De ce eşti aici şi paaari, pari, al naibii să fie, - umbra mea?

_Mai repede...gândul tău.

_Gândul meu – El e doar –

_Da?

_De ce cauţi răspunsuri care nu te privesc, omule? Acesta e defectul lumii de azi: caută răspunsuri care nu o privesc... Îşi vâră nasul şi toacă mărunt ceea ce nu-i aparţine! Cu ce drept?

Bătrânul domn se duse încet la fereastră şi, privind pe geam la primele stele de pe bolta cerului,
se apucă să recite ca pentru sine:

„Mai mult invisible decat...vizibil.
Mai mult sictirit decat...indragostit.

Ce__? Ce ţi-aş spune eu, e adevarat,
Curat, curat adevărat, nu, nu ţi-ar spune altul.

Ce păcat!

Ia ascultă aici cum mă „topesc” cuminte,
Mai degraba...cu minte,

De al tău dor.

Mai mult sictirit decât îndragostit.
Mai mult invisible decat...vizibil.”

_De unde ştii tu aceste –

_O, şi câte mai ştiu… De fapt, tot. Fiecare fărâmă de suflet nu mi-e straină deloc. Aşa cum nici ea nu-ţi este ţie.

_Şi ce faci? replică tânărul nervos. Te lauzi cu asta – cu, cu, cu – la naiba, cu indiscreţia ta?!? Ei, cât tupeu! Asta, daaa, asta-i…ne mai lipsea! De unde vii, de ce – nu pleci? N-ar fi mai bine de drumul tău – oricine-ai fi –de drumul tău să-ţi vezi??!?
_...

Urmară clipe lungi de tăcere. Tânărul domn luă, până la urmă, loc pe canapea, iar celălalt, cu ochii pe fereastră, medita.

_Hmmm, văd că nu ai înţeles, reluă tânărul. Eu am treabă. Ar fi cazul să pleci. Uşa –

_E la capătul holului, ştiu. Pot ieşi oricând pe uşa aceea, dar asta nu înseamnă că am plecat… Plecările nu sunt totdeauna atât de simple.

_Iar “baţi” departe, replică tânărul încruntat şi privind spre parchetul care placa podeaua sufrageriei. Liniile sale păreau nişte cărări întortocheate şi înguste. Dacă nu strigăm în mijlocul drumului ce ne doare, asta înseamnă ca ea, durerea, nu e…nu mai e in noi? Uneori, din cauza ei, ajungi să experimentezi mai multe variante. Sufletul caută, şi caută, şi caută – Una e mieroasă şi şmecheră, alta e doar oportunistă, una vrea, pur şi simplu, trupul tău, şi te ademeneşte, pretizând că nu vrea nimic. Nimic serios. Poate că tu însuţi nu eşti pregătit pentru ceva serios, şi te bucuri, ca prostul, că ea nu vrea nimic. Că te învârte pe degetul mic ca pe o marionetă. Iar alta, alta –

_E dispusă să ofere prea mult şi te sperie, crunt, cum tu nu ştii ce eşti pregătit să dai şi de ce. Dar sufletul, ştrengarul, se supără că te încăpăţânezi să nu “dai” cum te îndeamnă el, şi fie te lasă să rătăceşti aiurea pe cărări care nu duc nicăieri, fie te închide înlăuntrul tău. Însă împreună cu ea…

_Cu ea… Cu ea e altceva.

_Şi din lăuntrul tău nu mai ai unde pleca. Şi nici pe ea nu o alungi. Oricâte “Eve mici” s-ar intersecta, mieroase, languroase, intrigante, drăgălaşe, arţăgoase, golaşe, geloase pe cărările pe care umblă avid pasul, trupul şi gândul tău. Odată ce inima nu-i acolo, cu ele –

_A lor sau a mea? se trezi tânărul domn întrebând.

_A ta… A lor…

… … …


























III.

Bătrânul luă un caiet de pe biroul mic aşezat în faţa ferestrei. Datorită mişcării, monitorul computerului se lumină brusc şi pe ecran apăru afişată lista programului Yahoo Messenger. Bărbatul parcurse cu privirea nick-urile aranjate cuminţi unele sub altele, după care surâse.

_A ta… Da.

_Cu femeile te mai şi distrezi, conversezi, glumeşti etc, etc, etc. În viaţa fiecărui om, a fiecărui bărbat, şi chiar a unei femeii, desigur, există şi momente dintr-astea. Refulări, momente de relaş –

_Aventuri … “nevinovate”, mda. Fără urmări. Sau aproape.

_După care –

_ citi bătrânul exact pe pagina unde se deschisese caietul în momentul răsfoirii sale. Ecuaţiile sunt ca şi viaţa. Viaţa seamănă cu ele. E plină de –

_Necunoscute sunt căile Domnului? Asta sugerai, am dreptate? Ei bine, oare…Dumnezeu se pricepea atât de bine la matematică, şi atunci ne-a pus pe umeri multe poveri, sub formă de variabile???!? Ce spui?

_...
_Dar nu ne-a spus nici pănă când şi nici cum să le rezolvăm, adaugă el, de data asta mai mult amar decât cu arţag.

_Elevii tăi cum trebuie sa gaseasca rezolvarile?

Bătrânul începu să răsfoiască cel de-al II-lea caiet cu exerciţii. Pixul cu pastă roşie marcase greşelile din loc în loc.

_De obicei singuri.

_La fel ca şi în viaţă. Ce plăcut ar fi să ia cineva un pix cu mină roşie şi să corecteze…erorile sau rătăcirile la vreme. Nu?

_De ce? Mie, unul, nu mi-ar plăcea. Am greşit? Bun. Am “rătăcit” unde nu era cazul? Să-mi fie de bine.
Tânărul se faţâi o secundă pe canapea, rezemându-se de spătar şi fixând monitorul cu privirea. Dar gândul lui era departe. Oricum, ceea ce nu ai reuşit să rezolvi, să – Să trăieşti…

_Exact gândul cu care ea nu a fost niciodată de acord, punctă bătrânul, lăsând caietul pe birou şi venind să se aşeze pe un colţ al canapelei. Poţi să mă contrazici?

_Ea, ea şi iar ea. Mă exasperezi!

Tânărul bărbat se ridică într-o clipă în picioare, începând să se plimbe prin cameră.
_Cine e aceasta ea la care te referi? Conştiinţa mea? Soarta? Vreo femeie, da, daaa, una…ca niciuna, care te-a trimis…să-mi tragi o pereche de palme?!!? Ha, ha, ha.

_Aş avea motiv? interveni batrânul, uşor amuzat, privind atent cum se plimba prin încăpere, de la uşă până la fereastră şi înapoi.

_ ….Să “pledezi” pentru ea? Cine naiba e femeia asta şi ce …vrea de la mine? Daca tot eşti aici, poţi
să-mi răspunzi?

_Atâta vreme cât cauţi răspunsul la mine, nu.

_

“Leul in cuşcă” se opri şi se trânti iar pe canapea.

_Sau ţie –

_Nici altădată nu a avut răbdare să mă asculte, zise tânărul domn ca pentru sine.

_Mai devreme spuneai ca habar nu ai despre “cine” vorbesc. Dar continuă –

_Ea are impresia, mai mereu, că deţine adevărul absolut.

_Despre tine…?
_Că “ştie” până şi ceea ce nu ştiu eu.

_Tot…despre tine. Poate că –

_Că-mi “citeşte”, hmmmm, gândurile şi sufletul.

_Pe care ar trebui să-l citeşti şi tu din când în când.

_Şi ce să văd acolo? se interesă el mai mult retoric.

_ …

Urmă o pauză de câteva clipe. Afară, în faţa ferestrei, seara îşi aşternea voalul, lasând loc şi ploii. Picăturile jucăuşe răsunau ritmic şi dezinvolt pe pervaz, îndemnându-l să vorbească în timp ce el îşi aminti o noapte de dragoste. Trăită, visată, aşteptată, risipită, uitată, nepreţuită, - în secunda aceea, chiar habar nu avea.

_În majoritate, femeile sunt nişte… Se opri şi măsură curios chipul bătrânului – Tot ce zări acolo fu o aşteptare senină, aproape neomenească. Ce era seara asta? se întrebă el în gând. O fantezie? O răzbunare a trecutului, a prezentului, a… a singurătăţii din el însuşi?

_Da?

_Chiar nu ştii ce mă pregăteam să declar?

_...

Iar tăcere. Scurtă. Zgândăritoare. Toridă. Incomodă.

_Tu, tu care semeni cu … un oracol? Doamne, se miră tânărul, ce prostii am ajuns să spun! O fi de la cafea? La naiba, azi e ziua mea… În loc să petrec, filozofez, aberez etc despre femei, suflet şi altele. În afară de asta, îmi aştept… elevii. Genial! Nu?

_Femeile sunt nişte… insistă bătrânul, păstrând însă un ton neutru.

_Nu ştiu ce sunt ele pentru alţii, dar ştiu ce-au fost pentru mine, răspunse tânărul, în zeflemea, dar nu numai. O vreme. În ultima vreme. Ce târziu s-a făcut… Ce repede trec clipele! E aproape ora 20:00.

_Toate? Fără excepţie?

_Le strângi în braţe, le simţi, le guşti, le ai sau nu, le priveşti, încerci sau…nu să le cunosşti şi dincolo de marginile nopţii şi ale trupului, le ai în minte, în tine, sau le alungi, le deteşti, le cauţi, te predai sau nu, dar ele rămân, în fond, nişte ….. În fine.

Buzele nu rostiră cuvântul, însă cele cinci litere plutiră în aerul ce de acum mirosea a ploaie, a primăvară, a frustrare, a jăratec de dor, a scârbă, ori a furie. Furia către sine era mai mare decât orice altceva în secunda aceea, şi se aşternuse încet pe chipul lui încruntat şi trist care se îmbujorase uşor.

_Le, le strângi în braţe, le simţi, le guşti, le ai sau nu, le priveşti, le iubeşti –

_Bahhh, se strâmbă tânărul nostru, clătinând din cap şi fluturând din mâna dreaptă. Iubirea e – E altceva. Categoric.

_Te sperie? Sau te cheamă?

_Mă scuzi. Trebuie să dau urgent un telefon. Unul din elevii mei trebuia să fie deja aici la ora asta.

_Prin urmare – Ea –

_Te conduc.

… … …











IV.

Tăcerea se strecura din nou, parşivă ori binefăcătoare, între ei, între ciudăţeniile acelei zile ce stătea să se predea nopţii. Bătrânul înainta cu pas uşor către uşa de la intrare, privindu-l abia după ce tânărul domn o deschise. În clipa aceea mai important era ceea ce nu rostise, însă mâna lui mare se odihni, totuşi, blând, pe umărul bărbatului, iar ochii lui albaştri se oglindiră adânc în negrul curios şi nerăbdător al irisului lui.

_Dacă…dacă tot ai aflat cum sunt unele din ştrulubaticele surate ale Evei, e cazul să întorci pagina. Definitiv. Dă-i voie inimii s-o facă, cum ştie numai ea, fără să te pedepseşti la nesfârşit…

_Mda, mă rog – S-a făcut târziu, înţelege.

_Las-o să te facă fericit, ea va ştii cum, précis.

_ ….

_De meritat, o meritaţi amândoi, … şi tu, şi ea.

…
La care “ea” se referise? rămase mai apoi gândul lui încolţit în creier. La inimă sau la –

_Ei, da, era posibil, nu? îşi zise el.

Paşii aceia domoli se mai auzeau, parcă, şi acum, ca prin vis, dincolo de uşa închisă fără zgomot. Totul fusese prea mult azi. Ori ieri… Sau nu? Înlăuntrul lui ceva sau… sau ea, daaaa, ahh, ea şi tot ea, surâse el, - simţindu-se, într-un fel, altul, - ea îi spunea că… că poate pagina se întorsese deja. Astfel că, revenind la birou, în faţa monitorului, se trezi şoptind, ca dintr-o întâmplare, dar fără(prea mare) mirare, fără grabă, fără (prea mult) plictis sau sictir etc, etc, - cum venea asta, hmmm?!!? – următoarele:

“Gândul se înfige în creier,
Iar el e plin de mine şi de tine şi geme.
Palma e moale şi dezmiardă şi se face una cu pielea,
Iar ea e fierbinte şi cere.

Cere şi se predă, fericită ca şi trupurile,
Iar ele, ele ştiu şi simt acum, acum daaaa, ceea ce inima şi gândul
Par să fi ghicit mai demult…”

…

Oooo, da. “EL”, bătrânul domn, , amicul, sau cine Dumnezeu…(mai) era, dacă fusese aievea, ştia ce ştia! Ca şi ea.

…

Bucureşti, 20 octombrie-26 noiembrie 2009